de ce mi-e frica

mi-e frica sa nu fi facut prea putine lucruri frumoase pentru mama.
mi-e frica sa nu-si aminteasca bunicii numai de zilele in care i-am enervat, in loc de alea in care ma laudam numai cu 10.
mi-e frica sa nu ne luam toti de mana si sa murim odata (desi bunica mi-a promis ca nu se intampla asa ceva cand eram mica).
mi-e frica ca n-am iubit-o destul pe mama si ca nu i-am aratat niciodata ca simt mai mult decat un perete scorojit.
mi-e frica sa nu fi fost prea putin alaturi de putinii mei prieteni, atunci cand chiar au avut nevoie de mine cu adevarat.
mi-e frica sa nu-i fie dor de mine lu' Asha si sa nu ma deteste cu sufletul ei bun de caine ca am dat-o pentru ca era prea mare pentru camera mea mica.
mi-e frica sa cresc mare si in acelasi timp ma tem ca n-am sa cresc niciodata destul de mare cat sa trec peste toate dramele astea mici.
mi-e frica sa am un job intr-un birou cu niste colegi mediocri si un sef arogant si inchis la minte.
mi-e frica sa nu ma satur intr-o buna zi de Iasul in care traiesc si sa fug unde vad cu ochii, fara sa ma intorc vreodata.
mi-e frica sa nu-mi pierd intr-o buna zi tot calmul si rabdarea monumentala, invatate in anii de lupte cu mine.
mi-e frica sa nu pierd tot si sa ajung homeless.
mi-e frica sa nu-mi pierd dragul de a canta, fie si sub dus, cu toata inima, cat sa dispara toate relele.
mi-e frica de singuratate uneori.
mi-e frica sa nu-mi pierd mintile si sa ajung sa vorbesc cu mai multe alter ego-uri stranii.
mi-e frica sa fac din orice o amintire si sa nu mai suport nimic.
mi-e frica de ideea de a face din singuratate o zona de comfort.
mi-e frica sa incetez cu totul si cu totul sa-mi pese de altii.
mi-e frica sa incetez sa-mi fac iluzii.