tinandu-ne de mana paseam,
simtind iubirea, imensa fiinta de aer,
ce impletea-napoia noastra
urmele pasilor, ca pe o funie vesnica.
tacerea aspra ne rupea brusc sirul gandurilor.
numai pamantul nostru pastreaza inca
eterne si imuabile,
ecourile rasetelor, plansetelor,
luminilor si intunecimilor
dragostei trecute.
cu mers temator, caut orbeste prin ceata,
prezenta de aer cu funia ei salvatoare...
biete fiinte de lut...
capul acesta se pleaca sub sabia vremii.
si armatele orelor trecatoare cauta in fiece ceas
fiinte albe de aer,
sa le-arda franghiile mute,
care pastreaza
secretul vesniciei fiintei de lut,
iluzia cea mai mareata, pe care o imbraci
aidoma unei haine din fibra de vise,
atunci cand iubesti.
[de mine]
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
imi place poezia ta, se simte influenta lui Nichita
ma bucur. culmea e ca eu nu prea citesc nichita stanescu
Trimiteți un comentariu