cam in halu' asta

fericirea e inspaimantatoare....se intinde in fata ta ca o lume noua, ca o prapastie adanca, pe fundul careia stii ca exista ceva minunat, dar care nu se vede decat daca sari....si trebuie sa ai curaj...sa inchizi ochii si sa sari, sa'ti asumi conditia asta....cateodata n'am avut curaj....tristetea si monotonia erau acolo, calcam pe ele in fiecare zi ca pe un covor vechi, prafuit, rupt si urat pe care nu vrei sa-l arunci, le respiram, ma hraneam cu ele, le purtam, erau ale mele si preferam sa fiu cateodata trista si sa nu renunt la nimic pt a cauta fericiri, era mai sigur sa'mi inconjur lumea cu un zid gri decat sa-l sparg si sa las libera calea atator lucruri necunoscute. insa exista un mic factor.....pe care noi il uitam adesea...si este poate cel mai important. dupa ce crezi ca iti gasesti calea, iti zidesti o lume asa cum ti-o inchipui tu, imensa pentru tine, ermetica si prea stramta pentru altii...si apoi ii privesti in goana ta catre varf. dar bataia din geam nu e the milkman, nici the mailman. e timpul. te anunta indiferent ca el pleaca. nu trece doar pt altii. nu s'a oprit la tine. zboara, zboara, si tu ramai, mai batran si mai trist. atunci te loveste...si cateodata nu e prea tarziu sa gasesti marginea si sa sari, insa alteori....oricat de mult ai vrea, zidul pe care ti l-ai creat singur e mult prea puternic sa-l mai darami. si ramai acolo, singur, prins in panza ta de paianjen, hranindu-te cu putinul frumos care ajunge la tine din greseala, ratacit de pe calea normalului...